Head.png
Păşiţi într-o lume fascinantă a legendelor!

Într-o zonă cu un trecut istoric atât de bogat şi frământat ca al Văii Vâlsanului, legendele şi tradiţiile populare au înflorit. Acestea privesc cele mai variate aspecte ale naturii şi ale vieţii sociale. Prin legende, oamenii locului au încercat să îşi explice de-a lungul veacurilor originea unor elemente şi fenomene locale. Apărute în vremuri imemoriale, acestea s-au transmis pe cale orală, îmbogăţindu-se cu trecerea timpului.

Majoritatea sunt legende geografice, încercând să explice denumirile pomenite din străbuni, dar întâlnim şi legende legate de faimosul haiduc Radu lui Anghel sau domnitorul Cuza Vodă.

Legenda Vâlsanului. Una dintre cele mai frumoase poveşti legate de aceste locuri este cea a râului Vâlsan.  Se spune că în vremurile vechi locurile pe care le ştim astăzi arătau cu totul altfel, iar întreaga Vale a Vâlsanului era o câmpie netedă ca în palmă. Şi se mai zice că în vremea aceea, pe acolo, trăiau nişte uriaşi care stăpâneau întreg ţinutul. Pe locurile astea era stăpân Vâlsan, o namilă cu fruntea lată care a plecat din munţi către şesuri. Şi tare s-a mai mirat când a văzut acolo nişte piticuţi care se căzneau să scoată apa din adâncul pământului cu nişte burdufuri. S-au speriat la început oamenii când au văzut namila, dar, văzând că nu le vrea răul, s-au liniştit. Uriaşului i-au plăcut piticuţii şi văzând cât sufereau din pricina apei şi-a pus în cap să le aducă din apa pe care o văzuse strânsă în căldările munţilor. Şi şi-a făcut Vâlsan un fierăstrău din cremenea unu vârf de munte şi a pornit către lacuri.  Dar cum a început Vâlsan să dea drumul la ape, au apărut ceilalţi uriaşi supăraţi că le fură apele. S-au luptat pe viaţă şi pe moarte şi, neputându-se învinge, au căzut la pace. Uriaşii au astupat spărturile şi au trimis repede după un vraci care să îi înveţe cum să îşi păzească apele. Vraciul le-a dat uriaşilor un mănunchi de fiare mărunte pe care le-a numit chei. Şi le-a spus că cu ele se pot descuia munţii cei mai tari şi aceştia se vor despica lăsând apele să curgă către şesuri, dar trebuie să aibă mare grijă de ele, căci cu acele chei până şi piticii din şes pot stăpâni furia apelor. S-au înspăimântat ei uriaşii de ce au auzit şi o vreme au păzit apele din căldări, dar nişte vrăjmaşi le-au călcat ţinuturile şi ei au încredinţat cheile Zanogutei, sora lor bună, legând-o cu limbă de moarte să nu spună cuiva taina. Zanoguta şi-a legat cheile de brâu şi s-a jurat că nu va spune nimănui ce putere au.
 Vâlsan plecase iar către piticii lui din vale, pe care i-a găsit mai necăjiţi că niciodată de seceta mare care se abătuse asupra lor. Şi iar s-a hotărât Vâlsan să dezlege zăgazurile apelor pentru a-şi ajuta prietenii. Dar când a urcat iar în munţi, a văzut că fierăstrăul lui nu mai rupea nicio bucăţică din cremenea munţilor oricât de mult trudea el. Cum sta Vâlsan aşa gândind că nu-i lucru curat, s-a ivit  Zanoguta să-l certe că iar le fură apele. Şi i-a spus Zanoguta că, oricât s-ar munci, nu poate să descuie apele încuiate de fraţii ei. Din vorbă în vorbă, cei doi au prins drag unul de altul şi au plecat spre ţinuturile lui Vâlsan. Acolo au stat mulţi ani şi au avut prunci, Pleşu, Bură, Jugăstru, Băjenaru şi Priboi.
Vâlsan uitase de chinurile piticilor şi Zanoguta uitase şi ea de fraţii săi. Dar, întorcându-se din lupte, aceştia mai de grija ei, mai de frică să nu cadă cheile în mâini potrivnice, au plecat să îi dea de urmă. L-au găsit pe Vâlsan şi pe Zanoguta şi s-a pornit luptă cum n-a mai fost. Au luptat întâi Vâlsan cu Negoiul şi apoi, rând pe rând, toţi fraţii au căzut sub mâna grea a lui Vâlsan. Ultimul a ieşit la luptă tatăl Zanogutei care aşa de aprig s-a avântat, că nimic nu a mai rămas în jurul lor. Din câmpia cea frumoasă n-a mai rămas decât gurguiul Braţului şi Dealul Viei. Aşa de aprigă a fost lupta că pământul s-a despicat şi i-a zdrobit pe amândoi. Zanoguta a dat atunci cheile de la brâu piticilor care fuseseră atât de dragi lui Vâlsan şi le-a spus vraja care deschidea munţii. Oamenii au deschis cu cheile zăgazurile apelor şi acestea au pornit spre vale cu atâta furie că au măturat tot în cale, chiar şi pe Zanoguta care adormise pe iarbă. Spărturile munţilor n-au mai fost niciodată astupate şi de atunci curg mereu apele Argeşului şi ale Vâlsanului şi toate celelalte care scapă din strânsoarea munţilor.

Legenda Lacului cu Ochi (Lacul fără fund). Odată, când au năvălit tătarii, toţi bogătaşii şi toţi boierii au fugit care încotro că să îşi salveze bogăţiile şi vieţile. Se zice că nişte boieri mari, bogaţi, care aveau la ei mult aur şi odoare au pus tot ce au avut într-o caleaşcă trasă de doi cai negri. Au luat un vizitiu pe capră şi au pornit la drum până au ajuns prin părţile Vâlsanului. Da’ prin pădure i-a apucat noaptea şi, fără să îşi dea seama, au căzut şi vizitiu, şi boieri, şi caleaşcă într-un lac care astăzi se numeşte Lacul cu Ochi. Acolo, pe fundul lacului, şi-au găsit sfârşitul şi numai două roţi au mai ieşit la suprafaţă. Acum, lacul este tot înnămolit şi plin de lemnărie. Deasupra a crescut muşchi, iar oamenii locului se feresc de el, căci e înşelător şi primejdios şi cine scapă în el nu mai iese.   

Legenda coastei frumoase. Se spune că Vlad Ţepeş a fost fugărit prin locurile astea de Radu cel Frumos, care a venit pe aceste meleaguri cu oaste mare ca să îl bată pe Ţepeş şi să ia domnia. Dar Ţepeş, cum a prins de veste, l-a încercuit pe Radu cel Frumos, mai-mai să-l taie. Dar acesta a fugit cu câţiva oameni în sus pe Vâlsan, până la Brăduleţ, şi apoi a trecut dincolo la Argeş, la Poenari. Când a fugit el în grabă, a îngropat arme şi bani în poiană, iar coasta peste care a scăpat a luat numele lui Radu cel Frumos şi i se spune şi acum Coasta Frumoasă.

 

Formular interactiv