Head.png
Descoperiţi infinita zestre de tradiţii!

În arhitectura satului de munte, La trecerea prin satele comunei Brăduleţ îţi poţi da seama de evoluţia arhitecturii locale. Printre puzderia de construcţii relativ noi, se păstrează şi locuinţe vechi, construite după tehnicile meşterilor populari. 
Specifică zonei Argeş şi, implicit, Brăduleţului este casa cu foişor. Lemnul a fost principalul material de construcţie, dar, treptat, odată cu evoluţia tehnicilor de zidire şi a situaţiei financiare a proprietarilor, acesta a fost înlocuit.

Astfel, casele pe temelie de lemn aşezată pe sol au fost precedate de cele pe temelie de piatră, alternată cu rânduri de cărămidă. Mai târziu, s-a mers pe zidărie şi ciment.
În Brăduleţ, casele cele mai vechi, care au un secol, sunt în majoritate locuinţe cu două sau trei încăperi, construite pe socluri înalte din piatră sau piatră şi cărămidă, formate din pivniţă la parter şi două sau trei odăi deasupra. Temelia înaltă are rolul de a regla diferenţele de nivel de pe suprafaţa pe care este aşezată casa. Lemnul şi piatra rămân materiale de construcţie principale, mai ales că sunt oferite din belşug de mediul natural în care locuitorii îşi duc viaţa. De asemenea, apar pereţii din paiantă, o construcţie pe schelet din lemn, umplut cu cărămidă. Ulterior, s-a renunţat la lemn pentru construcţia pereţilor.
Casele reprezentative pentru Brăduleţ sunt aşezate pe soclu de 1,50 – 2 metri. Intrarea în pivniţă se face prin faţă, fiind marcată de o uşă lată din lemn, iar în casă se intră prin foişorul central, pe o scară laterală, cu trecere prin sala mărginită de un pălimar din lemn. În general, în planul casei sunt prinse două odăi, una de oaspeţi sau odaia curată, amenajată cu cele mai bune lucruri, şi una de zi cu zi, pentru familie. Acestea sunt legate printr-o tindă, unde se află vatra de foc, unde se pregăteşte mâncarea şi se realizează treburile casnice. Tinda este inima casei, fiind cea care reunea gospodarul cu soţia şi copiii săi.
Prispa şi sala sunt elemente regionale definitorii. Aceste spaţii sunt reprezentate de o platformă ce se întinde pe toată faţada casei, lipită de perete, reprezentând un loc semiadăpostit, ca trecere între locuinţă şi curte. Prispa este mai rudimentară, neîngrădită, specifică caselor de lemn, ale gospodarilor mai săraci. Sala este aşezată pe soclul de piatră şi este închisă fie cu cărămidă, fie cu un pălimar din lemn traforat. Cu trecerea timpului şi dezvoltarea arhitectonică, arhitectura locală şi-a adăugat noi elemente, unele împrumutate din mediul urban. Sala s-a transformat în geamlâc – spaţiile dintre parapet şi streaşină fiind închise cu ferestre, s-au adăugat stocaturi albe sau colorate.
La casele vechi este întâlnită şi polata. Construcţia aceasta este alipită de zidul casei, acoperişul prelungindu-se deasupra acesteia. Aici sunt adăpostite, de obicei, unelte şi alte elemente necesare în gospodărie.
Acoperişurile au evoluat şi ele, de la cele de şiţă la cele din ţiglă sau tablă.

În pitorescul meşteşugurilor şi al îndeletnicirilor transmise din generaţie în generaţie. Zonă de pădure, în care lemnul ca materie prima a fost întotdeauna la îndemâna oamenilor, Brăduleţul a permis transformarea îndeletnicirii tâmplarilor de altădata în arta sculptorilor de astăzi. De la modelele încrustate în porţile gospodăriilor la dantelăria din lemn a caselor, de la troiţele transformate în opere în aer liber  la obiecte de decor care mai de care mai delicate şi mai frumoase, din mâinile meşterilor locali ies adevărate minuni în lemn.
O tradiţie a meşteşugarilor din zona Brăduleţului este, aşa cum spuneam, cea a construcţiei de troiţe de lemn, ca un element emblematic al spiritualităţii. Acestea sunt prezente în diverse forme, pe toate drumurile, la răscruci, pe coline sau lângă fântâni. Termenul vechi de „troiţă” poate fi interpretat ca „treime”, ducând cu gândul la locaş de închinare pentru Treimea Dumnezeiască. În construirea acestor locaşuri, un factor deosebit de important este prezenţa meşterilor tâmplari şi dulgheri care şi-au dovedit priceperea până acum. Aceştia, adevăraţi artişti populari, împreună cu sculptorul care înfrumuseţează pereţii troiţei şi pictorul, de asemenea local, sunt aleşi atât dintre cei mai pricepuţi, cât şi dintre cei care sunt buni creştini, cu purtări cinstite şi dragoste de biserică. Astfel, troiţele nu sunt diferite în puterea lor spirituală de bisericile considerate locaşuri ale Domnului.
Astăzi, numai în Galeş sunt construite 43 de troiţe, din care menţionăm Troiţa Eroilor (1990), Troiţa cu trei icoane (1991), Troiţa Sf. Ioan Botezătorul de la Piscu Negru (1997), Troiţa - Altar din Poiana Pustnicilor (Robaia, 1997), Troiţa - Cruce închinată Sfinţilor Împăraţi (2000), Troiţa Vânătorilor (2002). Aceste troiţe sunt expresia spiritualităţii şi a talentului meşterilor populari, adevărate opere de artă în care tradiţia şi credinţa se împletesc pentru a duce mai departe obiceiurile pământului.
Pentru a perpetua unul dintre cele mai vechi şi reprezentative dintre meşteşugurile tradiţionale ale oamenilor din Brăduleţ, a fost construită recent una dintre cele cinci secţii externe ale Şcolii Populare de Arte din Piteşti pentru afirmarea identităţii localităţilor respective, promovarea meşteşugurilor tradiţionale argeşene, precum şi păstrarea şi transmiterea către tânăra generaţie a tradiţiilor populare româneşti. Printre altele, în secţia de aici sunt realizate ţitere, instrumente muzicale arhaice, împrumutate de la popoarele vecine, care au coarde de ciupit şi o cutie mică de rezonanţă. Ţitera comună este de formă pătrată şi are 30-40 de coarde. Se aşază pe genunchii cântăreţului sau pe o masă.  Cu mâna stângă instrumentistul apasă câteva coarde melodice care trec peste corpul sculptat al instrumentului şi  care sunt în acelaşi timp ciupite cu degetele mâinii drepte şi cu ajutorul unui inel prins de degetul mare.
Pe lângă prelucrarea lemnului, după nevoile specifice ale satului, s-au perpetuat generaţii de cojocari, fierari, rotari, tradiţiile fiind transmise din tată în fiu.  La nivelul îndeletnicirilor transformate nu de puţine ori în meşteşuguri trebuie avut în vedere faptul că, pentru lungi perioade de timp, viaţa comunităţii a gravitat în jurul morilor de pe Vâlsan şi a joagărelor. Tot pe cursul apei şi folosind forţa naturii erau instalate pivele pentru pănură. Ca procedeu transmis din generaţie în generaţie, lâna este bătută prin forţa apei până se obţine un material gros ca o pâslă. Din acesta sunt confecţionate hainele groase de iarnă şi mai ales cioarecii, parte componentă a costumului popular bărbătesc. Majoritatea pieselor care compuneau îmbrăcămintea localnicilor erau confecţionate în casă, din lână, cânepă şi în. Deşi s-a pierdut obiceiul cultivării şi prelucrării plantelor textile, astăzi se întâlnesc încă în multe gospodării furcile de tors lâna şi războaie de ţesut. Femeile din Brăduleţ ţes în război minunatele fote colorate pentru costumele de sărbătoare, macate şi covoare pentru a-şi împodobi casele cu lucrurile care ies din mâinile lor vrednice.

În farmecul portului şi în bucuria dansului popular. Mândria locuitorilor din Brăduleţ stă şi în portul popular care păstrează numeroase elemente de identitate a zonei şi câteva de unicitate. În zilele de sărbătoare, când merg la biserică, sătenii încă îşi mai poartă straiele ţesute manual, dar, cel mai adesea, portul popular este îmbrăcat de membrii ansamblurilor folclorice din localitate.
În zona Brăduleţ, femeile poartă costum ţesut în război. Acesta este compus din mai multe părţi. Fotă strâmtă, care are brodate flori colorate în roşu şi verde– cromatica specifică zonei. Aceasta este ţesută în război, cu fire de lână. Ie sau cămaşă decorată cu fir roşu, pe piept şi mâneci. În zona Brăduleţ, ia nu are guler, ci o deschizătură largă, care se încreţeşte cu şnur. Mânecile se termină cu manşetă, numită brăţară sau în creţ, după influenţa transilvăneană, predominantă în satul Galeş. Fota se prinde cu bete, care au un motiv geometric. Poalele reiau motivul de pe ie, care se zăreşte pe sub fotă. Vesta neagră este bătută cu diferite modele. Ciorapi din lână albă, mai înalţi, peste care se leagă nojiţele opincilor. Marama se aşază pe cap printr-o bentiţă pe care sunt ţesute din mărgeluţe diferite motive florale. Este realizată dintr-o ţesătură foarte fină, lungă de circa 2 metri, pe care sunt ţesute ornamente în relief, din fire de mătase, bumbac sau metalice. Pentru zilele de sărbătoare, costumele femeieşti au ornamente din cusătură, mai bogate şi mai colorate, iar pentru lucru se foloseau iile alese în război.
Bărbaţii poartă la rândul lor un costum complex. Cioareci de lână, asemănători cu iţarii. Cămaşă cu motiv ţesut în cruce în zona anchiorului – element specific, dar şi cu motive pe marginea mânecilor şi a poalelor, care se încreţeşte la spate. Vestă neagră din postav, cu guler la nivelul gâtului şi buzunare. Chimir din piele sau brâu de lână, prins peste cămaşă. Ciorapi din lână şi opinci din piele, legate cu nojiţe.
De asemenea, în zilele de lucru şi bărbaţii aveau un port mai simplu, cu cămăşi fără decoraţiuni. Iarna, vesta neagră era înlocuită cu cojoace din piele de oaie, decorate cu motive vegetale şi geometrice. Localnicii îşi acoperă capul cu pălării mocăneşti cu borul mic, iar când vine vremea rece, au căciuli din blană de miel.
Portul tradiţional se îmbină  cu frumuseţea dansurilor populare şi bucuria exprimată prin acestea.
În cartea „Tipologia dansurilor populare din Argeş – Muscel”, autorul Dorin Oancea descrie câteva dintre aceste jocuri.
Hora are cea mai mare răspândire şi este simbol al unităţii naţionale. Mişcările sunt simple şi line, însoţite fiind de strigături ale participanţilor. Sârba este pe locul doi ca răspândire şi popularitate. Este un joc săltăreţ, dispus în cerc, melc sau semicerc, în care bărbaţii şi femeile sunt dispuşi în alternanţă, prinzându-se de mâini sau de umeri. Ritmul are diferite intensităţi, fie cerând mişcări repezi, fie domolindu-se, dând astfel participanţilor posibilitatea să se replieze. Un singur joc poate dura peste zece minute.
Ungurica este un joc pe perechi, vivace, iute, cu învârteli, deplasări laterale, forfecuţe şi chei de ungurică, ce conferă jocului spontaneitate şi spectacol. Uneori, jucătorii pot să se ia câte trei, trioletul fiind format dintr-un flăcău şi două fete.
Raţa este un alt dans specific Brăduleţului. Tinerii, prinşi de braţe, şerpuiesc în sensul dictat de conducătorul grupului. Se combină pasul schimbat şi sârba, fiind un joc vesel. Jucătorii strigă din când în când „Raţa ici, raţa colea,/ Raţa nu-i la nimenea,/ Poate e la dumneata, / Ori sub poale la mândra”, moment în care conducătorul grupului se preface că se dă după vreo mândră să caute înaripata. Dansul se realizează fie în arc de cerc, fie în linie, atât de bărbaţi, cât şi de femei, deşi iniţial doar bărbaţii îl practicau, iar tempoul se aseamănă cu cel de sârbă.
Portul şi dansul sunt perpetuate din generaţie în generaţie şi sunt promovate la nivel naţional şi chiar internaţional prin ansamblurile folclorice din localitate, ansambluri care reunesc valoarea tradiţiei cu bucuria dansului şi frumuseţea portului. Le regăsim la fiecare zi de sărbătoare importantă, la Festivalul Caşcavalului de Brăduleţ, pe scene din întreaga ţară şi vi le prezentăm în cele ce urmează:
Păstrătorii de frumos şi de tradiţie din satul Galeş sunt tinerii care au cântat de-a lungul timpului în corul ce a dus renumele satului în toate colţurile lumii.  Înfiinţat în 1936 ca un cor bisericesc, Corul Galeş era format din fete din şcoala primară sub îndrumarea preotului Marian Dana. Timp de trei ani, fetele au cântat în biserica din sat, dând răspunsurile Sfintei Liturghii. În 1939, este numit în sat preotul Theodor Manda, care preia atribuţiile de dirijor al corului şi în acelaşi an au prima reprezentaţie pe două voci la serbarea Crăciunului.  Timp de 49 de ani preotul îngrijeşte talentele din sat aducând alături de fete întâi flăcăii apoi femeile şi bărbaţii din sat. Corul, acum mixt, începe să participe la concursuri în localităţile vecine, câştigând trofeu după trofeu. Acestea vorbesc despre pasiunea pentru cântec şi  despre sacrificiile făcute de corul format din crescători de animale, tăietori de lemne şi câţiva învăţători.  Despre Corul din Galeş a ajuns vorba până pe alte continente, în 1950, corul fiind invitat să cânte în faţa unei delegaţii de vizitatori din China. Oricâte ar fi fost greutăţile vieţii sau obstacolele întâmpinate, membrii corului s-au adunat uneori şi de la distanţe de kilometri pentru a repeta şi a participa la manifestările din întreaga ţară.   În perioada 1988-1992, Corul Căminului Cultural din satul Galeş este condus de profesorul Gelu Ciuculescu, apoi de profesorul Toma Badea, ce va continua tradiţia de a fi prezent la toate ediţiile Festivalului Naţional cu un repertoriu apreciat de juriul fiecărei ediţii şi de spectatori.  Corul din Galeş a adunat în cei peste 70 de ani de existenţă zeci de trofee, diplome de recunoaştere ce sunt astăzi păstrate la etajul Muzeului Galeş. Încă de la începuturile sale, Corul ţăranilor din Galeş a fost însoţit la toate manifestările de formaţia de dansuri polulare formată din tineri ai satului, fete şi băieţi,  cei care au adus bucuria dansului popular pe scenele din întreaga ţară. Interpretarea dansurilor tradiţionale - hora, sârba, raţa - este acompaniată la fluier şi ţiteră.
În 1965, ia fiinţă grupul de fluieraşi din Galeş, format din tineri bărbaţi ce interpretează la fluier cele mai frumoase cântece păstrate în repertoriul satului românesc. Deşi înfiinţat mai târziu decât corul şi formaţia de dansuri, grupul fluieraşilor a obţinut numeroase succese la diferite concursuri.
Formaţia de dansuri populare şi corul mixt al Căminului Cultural din Galeş îşi schimbă numele în „Murmurul Vâlsanului”. În 2003, s-a fondat Asociaţia Culturală Sătească Galeş care a reînviat tradiţia cântecului în satul Galeş, reîntregind Corul Ţărănesc, precum şi ansamblul de dansuri populare. Odată cu înfiinţarea ACSG, s-a readus la viaţă tradiţia cultural-artistică a satului şi noile formaţii tinere şi ambiţioase au avut primele spectacole pe scena Căminului Cultural din sat, amintind parcă de începuturile corului, din urmă cu zeci de ani. Formaţia populară „Datina Păstorilor” a tinerilor din Galeş (fostă „Murmurul Vâlsanului”) reprezintă an de an cântecul, jocul şi portul ţărănesc specifice Galeşului, în spectacole folclorice organizate (festivaluri şi concursuri) ori în întâlnirile frăţeşti dintre găleşeni şi ardelenii mărgineni.
Printre cele mai importante trofee obţinute sunt:
1943 – Concursul echipelor artistice de amatori – premiul I, etapa pe regiune, corul mixt şi echipa de dansuri; 1944 – Concursul echipelor de amatori – premiul I, etapa pe zonă – corul mixt; 1967 – Concursul echipelor artistice de amatori -  Piteşti, locul I corul mixt, corul de femei şi formaţia de fluieraşi; 1970 – Diplomă şi trofeul festivalului coral interjudeţean D.G. Kiriac – Piteşti; 1977 –  Festivalul Naţional, ediţia I, premiul II pentru corul mixt şi formaţia de dansuri populare; 1981 – Festivalul Naţional, ediţia a 3-a, etapa judeţeană, locul I – corul mixt şi formaţia de dansatori; 1985 – Festivalul Naţional, ediţia a 5-a, etapa judeţeană, locul I – corul mixt; 1987 – Festivalul Naţional, ediţia a 6-a, etapa judeţeană,  locul I – formaţia de dansuri populare; 1989 – Festivalul Naţional, ediţia a 7-a, etapa judeţeană, locul I – formaţia de dansuri populare şi corul mixt; 1989 – Diplome de onoare din partea Comitetului Judeţean de Cultură Argeş, Centrul de Îndumare a Creaţiei Populare şi Consiliul Culturii pentru corul mixt şi formaţia de dansuri populare; 2004 – Diplomă de participare pentru grupul de colindători din Galeş din partea Inspectoratului Judeţean şi a Centrului Cultural Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale, Curtea de Argeş; 2005 – Premiul I pentru Ansamblul Folcloric al ACSG; 2005 - Premiul I pentru grupul de fluieraşi al ASCG; 2005 – Diplomă de participare pentru Ansamblul folcloric al ASCG la „Rapsodia Păstorească” din partea Primăriei Corbi şi CJCPCT Argeş.
Cu o tradiţie de circa 35 de ani, ansamblurile folclorice din satul Brăduleţ sunt în egală măsură ambasadorii locului, participând la spectacole de dansuri populare organizate în judeţ, în ţară şi chiar peste graniţe. Sub tutela Căminului Cultural Brăduleţ şi a Centrului Creaţiei Populare, îşi desfăşoară activitatea două ansambluri, unul mixt şi unul de fete. Ambele au în componenţă câte 14 păstrători ai tradiţiilor. Acestea au avut reprezentaţii în majoritatea localităţilor argeşene, dar şi prin alte judeţe. De asemenea, au urcat şi pe scene internaţionale, una dintre acestea fiind cea din localitatea elveţiană Onex, care este înfrăţită cu Brăduleţul. Dansatorii celor două ansambluri sunt nelipsiţi de la sărbătorile tradiţionale şi religioase ale localităţii Brăduleţ. Sunt prezentate publicului jocurile specifice satului: hora mare, sârba, brâul, raţa, floricica, hora nunţii, lozeasca, ungurica.

În frumuseţea sărbătorilor şi în parfumul arhaic al obiceiurilor. Pe Valea Vâlsanului, în comuna Brăduleţ, locuitorii au  dezvoltat o întreagă cultură spirituală prin care îşi exprimă în forme uneori inedited credinţa creştină, bucuria de a trăi şi legătura profundă cu mediul înconjurător. Deşi în permanentă schimbare şi primind influenţe atât din zona Argeşului, cât şi de dincolo de munţi, obiceiurile locului sunt străvechi, în majoritate suprapuse sărbătorilor relegioase. Cele mai multe manifestări antrenează toate generaţiile şi astfel tot satul, cu mic, cu mare se reuneşte pentru a marca momentele-cheie de-a lungul anului.

Unică în întreaga zonă, sărbătoarea tuturor sufletelor: Masa Împăcării

Un ritual unic marchează sărbătoarea Învierii Domnului în satul Galeş. În fiecare an, în sfânta Duminică a Paştilor, toţi sătenii – atât cei rămaşi pe meleagurile satului, cât şi cei plecaţi să-şi facă rostul prin alte părţi – se reunesc în curtea bisericii din Galeş, în jurul meselor pline de bucate. „Masa Împăcării” reprezintă cea mai veche tradiţie creştină păstrată în sat, o sărbătoare la care iau parte toţi fiii Galeşului.
Manifestarea cunoscută sub numele de „Masa Împăcării” datează din vremuri de mult apuse, cel mai probabil de la facerea dintâi a bisericii din piatră, respectiv undeva în jurul anului 1877, când de altfel sfântul locaş al satului Galeş a primit şi hramul Învierea Domnului. Pe vremea aceea, sărbătoarea se numea „Pomana Paştelui” şi era mult mai restrânsă decât în zilele noastre. Şi nici nu este de mirare, de vreme ce satul era mult mai mic ca întindere, dar şi cu mai puţine suflete ca astăzi.
Pregătirile pentru marea sărbătoare încep încă din Vinerea Mare şi se fac în curtea şi în magazia sfântului locaş. Aici, într-o încăpere uriaşă, legate de grinzi, aşteaptă să fie umplute cu delicioasele şi îndestulătoarele bucate 28 de tuciuri uriaşe, care se pun toate odată la foc. Cei care au în grijă răspunderea gătitului sunt bărbaţii, unii dintre ei fiind maeştrii bucătari ai „Mesei Împăcării” chiar şi de peste 30 de ani. Alături, într-un şopron, alte 7-8 tuciuri puse pe pirostrii aşteaptă mălaiul din care se va face o mămăligă vârtoasă şi foarte gustoasă cum numai la Galeş poţi mânca.
Săraci sau mai înstăriţi, ţărani simpli sau copii cu multă carte, cu toţii se adună ca o adevărată mare familie şi, lăsând grijile lumeşti în urmă, vin cu sufletele deschise, cu haine curate şi cu feţele luminate de bucuria Învierii la sfânta Biserică. Când se fac trei ceasuri după miezul nopţii, iar preotul aprinde făclia de ceară chemând oamenii să vină să ia lumină, în acel moment bărbaţii satului însărcinaţi cu răspunderea bucatelor aţâţă cu înverşunare focul de sub ceaunele înfierbântate deja şi, ca printr-o minune, în momentul în care biserica şi curtea sfântului locaş răsună de bucuria întâiului „Hristos a înviat!”, cele 28 de ceaune încep să clocotească.
În curtea bisericii se întind mese lungi, acoperite cu ştergare curate, în jurul cărora sute de oameni aşteaptă ca părintele, după Sfânta Liturghie, să binecuvânteze mâncărurile şi licorile ce urmează să fie servite. Pe vremuri, nu existau mese, iar oamenii, aşezaţi pe nişte băncuţe foarte joase şi destul de incomode, aşterneau ştergare pe iarbă în jurul bisericii, de la absida de nord până la cea de sud, pe care puneau bucatele, obicei care s-a păstrat de altfel până în anii ’50. În oale de pământ, se făcea mâncare puţină şi simplă – aşa cum obişnuiau de altfel să mănânce ţăranii de rând –, din vite date în dar de oamenii satului. La început – spun bătrânii – bucatele se preparau din carne de oaie, apoi s-a trecut la carne de vită, iar la un moment dat mâncărurile se făceau şi din carne de porc. Acum, de ani buni, la „Masa Împăcării” totul se găteşte din carne de vită tânără.
În încercarea de a reînvia cât mai fidel tradiţiile trecutului şi de a păstra vie amintirea acelor vremuri, oamenii din Galeş au menţinut foarte multe dintre vechile obiceiuri legate de sărbătoarea „Mesei Împăcării”: şi astăzi, ca şi atunci, se mănâncă din străchini de lut, cu linguri de lemn. Iar bucatele sunt din cele mai gustoase: sarmale, ciorbă, tocană, bureţi (mâncare din măruntaie) şi cozonac, stropite cu un păhărel de vin roşu sau de ţuică. Cozonacul şi vinul reprezintă de altfel noutăţi în „meniu”, întrucât pe vremuri acestea nu se serveau la „Masa Împăcării”. În schimb, la un moment dat, printre felurile de mâncare preparate cu această ocazie se regăsea şi orezul. Acesta a dispărut însă de pe mesele sărbătorii, dar îl regăsim la praznicele de pomenire a găleşenilor plecaţi la cele sfinte. Nu lipsesc niciodată ouăle roşii, pe care fiecare le aduce de acasă pentru a ciocni cu cei alături de care stau la masă împreună cu salutul tradiţional „Hristos a înviat!” – „Adevărat a înviat!”.
Deşi vremurile s-au schimbat şi lumea odată cu vremurile, oamenii continuă să vină, an de an, de prin toate colţurile prin care s-au risipit – unii mai de departe, alţii de prin gospodăriile satului – la „Masa Împăcării”, la sărbătoarea dragă inimilor tuturor găleşenilor. De ce „Masa Împăcării”? Pentru că în Duminica Paştelui, la Galeş, în curtea bisericii, această adunare de oameni este o mare de calm şi de înţelegere. Pentru că „Masa Împăcării” este un prilej excelent pentru oamenii din sat de a lăsa la o parte neînţelegerile de peste an şi de a se bucura împreună de minunata veste a Învierii Domnului, iar aşezarea la aceeaşi masă şi faptul că toţi se ospătează din aceleaşi bucate sunt cele mai sigure semne ale împăcării. Pentru că toţi cei prezenţi trăiesc momentul liturgic al Învierii, cântările bisericeşti care îndeamnă la împăcare, trăiesc miracolul iubirii de aproape, miracolul credinţei creştine.

Agapa Iubirii -  o tradiţie de peste trei secole
Oamenii locului îşi păstrează tradiţiile cu sfinţenie, căutând prilejuri de reuniune şi socializare. Catalizatorul evenimentelor de acest gen este Biserica Sfinţii Trei Ierarhi prin slujitorul acesteia, preotul. În parohie există o datină ce se păstrează de peste 350 de ani. Agapa Iubirii se organizează în prima zi a Sfintelor Paşti, iar această tradiţie a fost împământenită de vechii moşneni Brătieni, atestaţi pe aceste meleaguri de la 1746. Agapa este o formă de înfrăţire şi iubire, ca urmare a învăţămintelor transmise prin marea sărbătoare a Învierii Domnului.
În prezent, masa de Paşti se organizează în poiana Bisericii Sfinţii Trei Ierarhi, cu contribuţia unui număr restrâns de credincioşi. La Agapa Iubirii îşi dă întâlnire toată suflarea satului, se adună toate rudele, chiar şi cele plecate de pe aceste meleaguri şi stabilite în alte localităţi sau chiar peste hotare. Cu toţii ştiu de eveniment încă din copilărie şi, an de an, revin la Brăduleţ pentru a participa la el.
Minunea ce însoţeşte Agapa Iubirii este faptul că vremea nu i-a fost niciodată potrivnică şi chiar dacă plouă sau este înnorat, la momentul aşezării la masă, natura se linişteşte. 
De pe mese nu lipsesc ouăle înroşite şi nici sarmalele fierbinţi, meniul fiind acelaşi an de an. De asemenea, părintele paroh ciocneşte câte un ou roşu cu fiecare mesean, răsunând peste tot tradiţionalul „Hristos a înviat!”. Agapa Iubirii are rolul de a-i uni, împăca şi de a-i reuni pe toţi membrii satului, iar aceştia răspund de fiecare dată cu prezenţa lor, lăsându-şi masa de sărbătoare pregătită în fiecare casă, pentru a se afla în mijlocul comunităţii şi a-şi revedea apropiaţii şi consătenii într-o zi sfântă.

Neatinse de trecerea timpului: obiceiurile de iarnă
Pluguşorul. În noaptea Anului Nou, cete de băieţi merg din casă în casă şi recită „Pluguşorul”. În esenţă, o colindă agrară având ca subiect munca depusă pentru obţinerea pâinii, aceasta este declamată de unul dintre tineri. Urarea cu plugul sau cu buhaiul povesteşte cu umor despre prodigioase munci agricole, al căror rod este fabulos. Recitarea textului este însoţită de sunetul clopoţeilor, al buhaiului şi pocnetele biciului din cânepă. Uneori urătorii sunt însoţiţi de instrumentişti populari care cântă din fluiere, cimpoi, vioară sau cobze. Urarea se termină cu cererea darurilor de la gazde.
Sorcova. Dacă noaptea au colindat bărbaţii tineri, dimineaţa primei zile din an este rezervată copiilor. Aceştia, purtând o crenguţă înmugurită de copac sau o sorcovă confecţionată dintr-un băţ în jurul căruia s-au împletit flori de hârtie colorată, merg la toate casele pentru a-i sorcovi pe cei mari. Copiii urează sănătate şi putere: „Tare ca fierul/Iute ca oţelul”, în timp ce îi ating uşor cu sorcova pe toti oamenii pe care îi întâlnesc fiind răsplătiţi cu mere, nuci, covrigi sau câţiva bănuţi.
Iordănitul. Sfârşind şirul obiceiurilor de iarnă, în noaptea Bobotezei către Sfântul Ion (6-7 ianuarie), flăcăii din sat se strâng pentru colindul iordănitorilor sau Iordănitul. Tinerii se îmbracă în costumele tradiţionale  şi, împărţiţi în două cete, merg la casele din sat pentru a vesti Botezul Domnului. Iordănitul presupune săltarea pe braţe a gazdelor de trei ori, ca o închipuire a botezului ceresc, în numele Sfintei Treimi. A două zi, după Sfânta Liturghie,  îi iordănesc pe cei care poartă numele Ion, pe tinere şi copii, aducând în sufletele tuturor bucurie, la ieşirea din biserică, săltându-i în numele Sfintei Treimi, iar apoi încing hora şi masa mare cu fetele şi oamenii din sat pentru a întâmpina noul an cu bucurie. 
 În zona Brăduleţ, colindul iordănitorilor sau „Aghiosul” are încă forma dată de preotul Teodor Manda din Galeş în urmă cu  40 de ani şi reprezintă un unicat al manifestărilor folcloristice din zonă. Şi balul iordănitorilor este acum singurul care mai aminteşte de horele de altădată, când întreg satul participa, bucurându-se laolaltă. 
 
Spiritul comunităţii: târgurile şi sărbătorile tradiţionale 
Un rol important în viaţa comunităţii îl reprezintă târgurile, în cadrul cărora se face schimb de mărfuri sau se creează cadrul prielnic pentru ca oamenii să se întâlnească, să discute şi să schimbe păreri. De-a lungul timpului, uneori, târgul a reprezentat singură sursă de informaţie pentru locuitorii satelor. Cu ocazia târgurilor, se organizau petreceri, dansuri, transmiţându-se astfel valorile vieţii spirituale. 
În urmă cu 50 de ani, târgurile reprezentau ocazia potrivită de reîntâlnire cu rudele din alte localităţi. Participanţii îşi revedeau apropiaţii, cu care se aşezau la mese şi se cinsteau cu mici şi băutură. De asemenea, acesta era un bun prilej de a-şi cumpăra unelte pentru munca ogorului, dar şi pentru diferitele îndeletniciri pe care le derulau, în satele din Brăduleţ fiind numeroşi cioplitori, cojocari, oieri. Fiecare sat din  Brăduleţ are patronul său spiritual, iar în ziua în care creştinii îl sărbătoresc se organizează şi câte un târg, ce adună oamenii locului, dar şi pe cei din împrejurimi.
Pe data de 20 iulie, de Sfântul Ilie, la Brădet, se organizează primul târg din an. Târgul de Sfântul Ilie marchează jumătatea vieţii pastorale, când ciobanii coborau pentru prima dată după urcarea oilor la munte. De ziua Sfântului Ilie, cel care ţine tunetele şi trăsnetele, este organizat cel mai mare târg de peste vară, când atmosfera este însufleţită de muzică şi se face comerţ cu produse pastorale, instrumentar casnic, unelte şi produse agricole.
Acesta este urmat de cel de la Galeş, de Sfântul Pantelimon, pe 27 iulie. Şirul de târguri se încheie pe 8 septembrie, de Sf. Mărie Mică (naşterea Maicii Domnului), evenimentul fiind găzduit de satul Brăduleţ. Acesta este singurul care şi-a schimbat ziua de organizare, în trecut ţinându-se de Sf. Mărie Mare, pe 15 august, însă, dat fiind faptul că un eveniment asemănător avea loc şi la Curtea de Argeş, s-a decis această mutare calendaristică.
Şi în prezent, în cele trei zile de sărbătoare, Sf. Ilie, Sf. Pantelimon şi de Sf. Mărie Mică, centrul fiecărui sat devine un adevărat furnicar şi participanţii găsesc în aceste târguri un prilej de întâlnire, socializare şi distracţie.
În toamnă, pe 25 octombrie, comunitatea se readună pentru un alt moment de tradiţie şi petrecere: Focul lui Sumedru.  În ajunul sărbătorii Sfântului Dumitru, în fiecare sat, se aprind focuri mari din cetină, brad şi uscături. Sărbătoarea este pregătită cu o săptămână înainte, când băieţii din sat curăţă grădinile de crengi uscate, de frunze şi pregătesc cu atenţie focurile în jurul cărora se va aduna întregul sat. Fiecare sat îşi doreşte să aibă focul cel mai mare şi cel care ţine cel mai mult. Focurile aprinse în această noapte sărbătoresc bucuria recoltelor bogate şi încheierea unui ciclu în viaţa satului. Este momentul în care oamenii se pregătesc pentru venirea iernii, păstorii îşi încheie învoielile, se strică stânile, oamenii din sat şi-au încheiat ultimele munci agricole.
 Odată cu lăsarea serii, tinerii dau foc grămezii şi încep strigările: „Hai la focul lui Sumedru!”, chemând oamenii la sărbătoare. Întregul sat este prezent în jurul focului, gospodinele împart coşuri cu bunătăţi: covrigi, colaci, mere, nuci din recolta anului respectiv. Bărbaţii beau vin,  must sau ţuică şi discută despre recoltele obţinute în ultimul an. Când focul se mai potoleşte, tinerii îşi iau avânt şi sar peste jăratec pentru a fi sănătoşi şi feriţi de rele în anul care va urma.
Tuturor acestor momente de sărbătoare, în care turiştii pot descoperi valoarea şi frumuseţea neîntinate de timp a momentelor mari din calendarul creştin sau a zilelor de tradiţie din calendarul comunităţii, li se adaugă o sărbătoare la fel de mare şi cu aceaşi valoare pentru patrimoniul cultural local: Festivalul Caşcavalului de Brăduleţ.

 

Formular interactiv